Summer Well 2015. În primul rând despre muzică.

Summer Well este festivalul meu preferat de pe la noi. Asta e clar. Muzical vorbind este cel mai apropiat de filmul meu. Iar anul trecut, când mi i-au adus pe The National, pot spune că m-am topit de fericire. Și am plasat ediția 2014 la loc de cinste, greu de egalat sau detronat. Pe partea de cântare. Pentru că în rest a fost prea mare haos. Prea multă lume, prea aglomerat, prea multă puștime. Mă rog, scriam aici pe atunci despre ce e vorba.

Din punctul ăsta de vedere, am fost mult mai mulțumită acum. Știu că pentru organizatori un festival sold-out este foarte ok, dar eu, ca om din public, mă simt mult mai bine atunci când am ceva mai mult spațiu de mișcare, stau puțin la cozi de mâncare, băutură și toalete și ajung cât de cât rapid în fața scenei atunci când este cazul.

Cu toate că numărul general al spectatorilor a fost vizibil mai redus, cel al “minorilor” prezenți a crescut clar. M-am trezit sâmbătă stând în spatele unei tinerele din Bulgaria complet plictisite și obosite, care, atunci când am întrebat-o dacă îi plac The Maccabees, la care se afla de altfel în primul rând, blocându-mi mie accesul nemijlocit, mi-a spus că nu știe cine sunt. Normal că mi-a venit să o pleznesc, dar m-am abținut. Păi ce cauți fată, în primul rând când n-ai nicio treabă cu trupa? Mă rog.

Așadar, la Summer Wellul ăsta eu am dorit a vedea practic patru trupe. The Maccabees și Foals sâmbătă, Sohn și Kasabian duminică.

În prima zi, au mai fost mai întâi Circa Waves, pe care nu prea i-am prins, și Kwabs, care sunau binișor, dar la care nu prea m-am concentrat pentru că eram prea preocupată așteptându-i pe The Maccabees. Pe care mi i-am dorit mai mult anul trecut sau acum doi ani, când încă obsedam profund pe Given to the Wild, dar al căror nou album, abia lansat și ajuns nr. 1 în UK, nu sună nici el rău deloc. Eu una i-aș fi pus mai către finalul serii, pe întuneric, dar nah, programările se fac după alte criterii. Pe scurt, Orlando a fost serios, Felix a fost zâmbitor, Hugo a fost misterios, Rupert a fost pretty hot, iar Sam a fost mai în spate, deci nu l-am studiat prea bine. Mi-au cântat câteva din piesele preferate, s-au agitat cât trebuie, iar eu una mă declar satisfăcută de ce am ascultat.

IMG_7763

A venit apoi La Roux, cu care nu am absolut nicio treabă și nu e deloc pe felia mea. Finalul de seară l-au făcut Foals, care au fost pentru mine revelația festivalului. Îmi plăceau și înainte, dar nu pot zice că eram cel mai mare fan al lor. Dar live au fost excelenți. Ce energie frate! Ce nebunie! Sunet perfect, interpretare perfectă, ce să mai, m-au spulberat. Cei care i-au mai văzut, zic că se putea mai bine, dar eu nu mă plâng. Inițial am stat pe undeva prin rândul 9-10, dar lucrurile erau atât de intense că m-am agitat până am ajuns în față de tot. La fix pentru când s-a aruncat tânărul Phillipakis în public, să-l prind și eu de-o mână, de-un picior. Iar despre Spanish Sahara, cântecul meu de suflet, ce să mai zic? Chiar nu se poate descrie în cuvinte felul în care a sunat. Cu valurile la început, cu crescendo… absolut IMPECABIL!

IMG_7786

A doua zi am început devreme, cu Sohn-ul de la ora cinci. Cu toate că l-am descoperit recent, mai mult de curiozitatea generată de elogiile prietenilor, l-am apreciat aproape instantaneu. Mi s-a părut că am de-a face cu un soi de trubadur electro, iar muzica a fost un soi de limonadă cu miere pentru urechi. Plus că era pe bază de ultime raze de soare printre frunzișuri și vânticel subtil. Că m-am și emoționat. Altfel, m-a făcut să mă gândesc la Chet Faker, la live-ul căruia nu mi-a fost atât de bine. Și, ca să concluzionez aș vrea să-l văd iar în cadru mai restrâns și mai pe întuneric.

IMG_7797

Au urmat Foxes, care nu mă interesau, Jungle, despre care auzisem laude din toate părțile, dar care cumva nu mi s-au lipit de urechi, și The Wombats, pentru al căror Techno Fan m-am ridicat de pe păturica pe care capitulasem și am dansat. Seara și festivalul le-am încheiat cu Kasabian. Care, din punctul meu de vedere, au sunat cum trebuiau să sune. Mă întrebam de ce nu mai țin minte nimic despre primul lor concert de la Bestival de acum 8 ani, după care mi-am dat seama că explicația este simplă. Nu am participat. I-am ratat și la Peninsula, așa că asta a fost practic prima interacțiune directă. Între timp au adăugat câteva albume notabile la discografie, așa că am avut ce asculta. Lăsând la o parte clasicele, pentru Stevie am făcut obsesie de când l-am auzit prima dată așa că abia ce-am așteptat să mă zbânțuiesc pe varianta live, iar neobișnuit de dulcegărosul Goodbye Kiss e unul dintre preferatele personale, așa că m-am bucurat maxim să văd că l-au inclus în setlistul serii. Una peste alta, un concert de încheiere numai bun, dacă las la o parte senzația extrem de neliniștitoare pe care am avut-o uitându-mă în jurul meu și văzând doar tineri cu minimum 10 ani mai mici decât mine și trezindu-mă la final că trag de un capăt al tricoului aruncat de Sergio de pe scenă, în timp ce de partea cealaltă se agita disperată și strângea din dinții brace-uiți o mititică ce probabil avea jumătate din vârsta mea și ale cărei prietene strigau indignate: “Să-l ia Andreea! E ziua ei! Ea a făcut bannerul!” I-am dat drumul. Să nu luăm mâncarea muzicală de la gura copiilor.

IMG_7905

Advertisements

Leave a comment

Filed under Evenimente, Muzici

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s