Kafka frate!

Mă urc marți în autobuzul de 21, Brașov-Poiană. E destul de liber, așa că așez geanta pe scaunul de lângă mine. Autobuzul așteaptă câteva minute și mai urcă oameni. Apare un individ, care dă semne că ar dori să stea lângă mine, deși ar mai fi locuri libere. Iau geanta, ce să fac și se insinuează rapid. Își așază ghiozdanul pe undeva și își manifestă îngrijorarea față de geanta mea, că o țin acum în brațe și mă incomodează. Îi zic că nu-i problemă și încerc să-mi văd de ale mele.

– Plouă mâine? mă întreabă.

– Habar nu am, îi răspund, cu toate că am verificat și știu că da. Dar pare dubios și nu am chef de conversație.

– Da, trebuie să știu dacă plouă. Azi a plouat și mi-a stricat planurile.

– Îhm…

– Eu urc pe munte.

Deja simt că trebuie să iau măsuri mai drastice, așa că scot telefonul, încep să-l butonez, să șterg și triez mesaje și să-mi doresc să fi fost și el smart ca să pot aprofunda ignore-ul mai bine. Dar nu e, așa că la un moment dat îl închid și-l bag în geantă.

– Și, ce faci în Poiană?

– Niște cursuri.

– A daa? Sigur ești singura blondă de acolo.

– Poftim?

– Da. Sunteți rare. Gena sălbatică. Ochi albaștri, păr blond, piele albă. Fenotipul primordial.

Deja sunt ușor bulversată. Noroc că-mi sună telefonul. Roxana. Slavă cerului. Mă apuc să vorbesc vrute și nevrute, doar doar o trece mai ușor timpul. Cu coada ochiului, îl văd pe individ că scoate un carnețel și scrie ceva. Îmi văd de convorbire încă zece secunde, pentru că suntem în pădure și dispare semnalul.

– Ai gena sălbatică și eu îmi caut o prietenă ca tine; și eu sunt special, am legături cu Darwin, spune dubiosul întinzându-mi o foiță ruptă din carnețel, cu numele lui, numărul de telefon și încă ceva ce nu apuc să citesc, pentru că sună iar telefonul. E tot Roxana, cred că a simțit telepatic că am nevoie de ajutor. Între timp autobuzul ajunge în stație și dau să plec, dar nu înainte că omul să-mi mai spună să-l sun neapărat. Mă îndepărtez rapid, cu telefonul într-o mână și hârtiuța în cealaltă.

Ajunsă în camera de hotel, citesc ce scrie acolo: Vladut Viorel, 0749******, Fondateur de la Physique de la Vie, de la Selection Naturelle et de l’Evolution de la Vie. Ioi!

În acest punct ați crede că s-a terminat istorisirea mea dubioasă. Ei bine nu.

E joi. Mă urc în același autobuz de 21, Brașov-Poiană, dar nu înainte de a mă uita în jur cu inima nițel strânsă după insul de marți. Nu pare a fi, dar mă așez oricum pe un loc solitar. Tocmai când credeam că am scăpat îl văd că urcă și bineînțeles că vine și se așază pe scaunul din spate.

– Ce faci?

– Bine, răspund că doar nu-s nesimțită să-l ignor și mă gândesc ce lungă va fi călătoria asta de 12 km până sus.

– Tot la cursuri?

– Îhm, îngaim, casc și mă uit pe geam, în încercarea de a sugera necooperarea. Tace nițel.

– Părinții tău sunt blonzi?

– Nu.

– Au ochi albaștri?

– Nu.

– Hmmm. E clar atunci. Din ADN-ul tatălui tău a învins gena sălbatică. Asta se întâmplă prin moarte infantilă. Moare gena sombre, și învinge viața. Sombre sunt cei cu ochi căprui și părul închis la culoare. Timp de 40000 de ani, ea a lucrat ca tu să fii aici. E fenotipul primordial. Viața sălbatică. Înainte să vină negrii pe continent, erați voi. Cei blonzi, cu ochi albaștri și piele albă. Dar ei au încercat să distrugă gena. Aici, pe pământ e ficțiunea. Nimic nu e real. În ceruri, trăiesc fenotipii 1. Blonzi sau roșcați. Acolo e de un milion de ori mai bine ca aici. Ei supraveghează tot. Acolo nu există iubire. Reproducerea are ca scop doar menținere genei intacte. Nu ca aici. Aici oamenii omoară practic viața. Dacă o să te căsătorești cu un sombru, o să te distrugă. Tu ești superioară. Știu că sunt foarte mulți sombri care te vor. Trebuie să-i ignori. Știi, ești precum lupoaica printre câini. Când o văd, o iau razna. În Finlanda, o lupoaică a omorât câinii. Mă rog, nu e cazul să faci asta. Doar să-i elimini din viața ta. Dacă ar avea loc o combinație, gena ar degenera, s-ar distruge tot, tot ce a lucrat viața timp de 40000 de ani ca să te creeze pe tine. Tu deții cheia. Viața sălbatică e în tine. Cei de sus au grijă ca tu să o prezervezi. Să nu fii îmblânzită. Aprivoisement îi zice în franceză. Dacă văd că nu o faci, te omoară. Adică te lasă să te omori singură, omorând gena….Da, sunt lucruri importante și e cazul ca lumea să le afle, să știi.

Vorbește de când am plecat. Pe un scaun alăturat stă o fată care se uită la mine și se crucește, mărește ochii, dă să râdă și nu înțelege ce se întâmplă. Eu nu mai zic nimic demult. Îl las să spună ce are de spus. Sunt oricum obosită și cred că am nimerit într-un film psihedelic. Omul vorbește cu calm, maximă siguranță de sine, o franceză excelentă și dacă nu ar fi complet aberant ceea ce spune, poate că l-aș crede. Așa că mă gândesc cum e să fii complet dement, să trăiești totuși pe lumea asta, în Poiana Brașov, și să duci o viață aparent normală, în timp ce tu te afli într-un univers cu totul paralel. Nu pare să-i pese că nu răspund în niciun fel. O ține tot pe a lui. Autobuzul ajunge în stație.

– Știu că am zgândărit lucruri în interiorul tău și de acum o să-ți pui alte întrebări despre ce ești de fapt, încheie.

Da, clar a zgândărit ceva.