Puglia. Sau ce înseamnă să mănânci până la epuizare.

Sunt o maaare pofticioasă. Pe oriunde merg, mă interesez anterior de mâncăruri tradiționale, locuri în care să mănâncă bine și, în principiu, doresc să le testez pe toate. Am stabilit deja oricum că la capitolul ăsta, nimeni nu este peste Italia. Ok, există bunătăți peste tot, dar ca aici, nicăieri.

Când vine vorba de obiceiuri de consum peste hotare, având în vedere că nu dispun de megabugete, de obicei optez pentru aprovizionare generală din supermarket, la care se adaugă mici extravaganțe prin restaurante, patiserii și alte asemenea.

Ei bine, în Puglia tiparul ăsta nu a funcționat. Citisem eu că e mâncare ieftină, dar la fața locului șocul este oricum incredibil. Nu doar pentru că este ieftină, ci și pentru că e fooooarte bună. Bine și la Stockholm toate arătau extrem de bine, dar nu te prea puteai atinge fără să faci o gaură în portofel. Nu a fost cazul aici. Singurul capitol unde alte locuri precum Suedia sau Germania stau mai bine este micul dejun. A nu se înțelege că este prost, ci cam prea axat pe dulce pentru gustul meu.

Primul contact cu minunile sudului l-am avut după ce am ajuns, ne-am cazat și am plecat la plimbare. Citisem pe net despre Panificio Violante, ni l-a confirmat și gazda noastră, Giuseppe, așa că am zis să ne calmăm foamea post avion cu un snack. Era destul de târziu, nu mai aveau mare lucru, se vedea niște pâinici și gogoșele prin vitrină, nicio foccacia, pentru care veniserăm. Dar i-am cerut vânzătorului, care a  mers în spate și a revenit cu un soi de pizza mare, acoperită cu sos de roșii și măsline din loc în loc. Am zis să încercăm și gogoșelele celea, una cu ceapă și una cu ton și capere. Și eu am mai cerut și o pâinică. Mi-a fost oferită cadou, c-așa e în Italia. Cât am dat pentru astea? 2 euro. 1 euro masa de persoană! Nici nu mai trebuie să spun că toate au fost excelente.

Bineînțeles că gustarea s-a dovedit mai mult decât suficientă așa că am renunțat la ideea inițială de cină, dar nu și la desert. Tot la recomandarea lui Giuseppe am ajuns la Antica Gelateria Gentile, unde am luat și noi ce ne-a făcut cu ochiul. Adică o cassata GENIALĂ și o înghețată de pepene galben și cafea așișderea.

A doua zi, planul era să mâncăm de prânz în Martina Franca, dar undeva pe la finalul excursiei în Alberobello am făcut nesăbuința de a intra în Antica Salumeria del Corso, unde, bineînțeles că am luat-o razna la vederea și mirosirea hălcilor de șuncă, roților de brânză și feliilor de focaccia întinse prin vitrine și galantare. Așa că ne-am luat și noi câte o felie mică, umplută cu ce se putea pe acolo. Am dat vreo 2 euro fiecare și ne-am minunat tot drumul până la gară de minunăția dobândită pentru un asemenea preț. Tot în Alberobello se desfășura și piața de weekend, cu tarabe pline care mai de care cu măsline marinate sau proaspete, ardei iuți, roșii, alune, fisticuri și tot felul de alte lucruri pe care le-aș fi luat la testat la rând, dacă am fi avut suficient timp la dispoziție.

Bineînțeles prânzul inițial prognozat pentru Martina Franca a picat, însă nu se putea să nu încercăm ceva și de la cofetăria locală despre care citisem lucruri bune, Bar Adua. Așa că ne-am luat o înghețată și câteva prăjiturele. Bune și astea, cum altfel.

Către seară se anunța elementul special al excursiei. Aici ar trebui să spun înainte că undeva în Bari Vecchia, pe străduța Arco Basso mai exact, bătrânelele orașului stau în fața caselor și fac orecchiette, adică niște paste mai mici sau mai mari tradiționale, în formă de ureche. Asta știam și eu de când făcusem cercetările despre Bari. Ce nu știam însă și ne-a spus tot Giuseppe, este că poți vorbi cu respectivele doamne și mânca o masă tradițională chiar în bucătăria casei lor. Așa că am zis că trebuie neapărat să facem asta. Cum lucrurile au fost cam din scurt, tot ce am obținut a fost o rezervare pentru două persoane, înainte de grupul mare de turiști care venea la ora 20. Așa că ne-am întâlnit cu Rino, intermediarul, care ne-a condus într-o bucătărie simplist mobilată, am fost așezate la o masă acoperită cu mușama, ni s-au pus în față niște tacâmuri și pahare de plastic, un castronel cu măsline și unul cu roșii deshidratate, niște pâine și ce am ales de băut din oferta redusă (apă și vin, câte o sticlă mare fiecare) și lăsate acolo de capul nostru. Rino s-a întors 5 minute mai târziu, cu o farfurie cu bracciola, un soi de friptură în sos de roșii. Bun. Apoi, după alte câteva minute a mai venit cu un castronel cu niște cârnăciori, în sos. Singura chestie care nu m-au emoționat prea tare. Apoi, câte o porție de riso, patete e cozze, un soi de paella, cu scoici și cartofi. Bun. Apoi felul principal, orecchiette cu sos de roșii, același sos de la bracciola . Eram deja destul de sătulă, dar fiind taare bune nu m-am putut opri din mâncat. La final, am primit torta del ubriaco, adică o negresă simplă, pepene și limoncello. Toată distracția a fost 15 euro. Eu zic că nu e rău deloc pentru o experiență tradițională.

Când într-un final ne-am rostogolit afară din bucătăria lui Rino am pornit la o plimbare prin centrul vechi. Simțeam deja că am exagerat cu mâncarea, dar cumva drumurile ne-am condus către Martinucci. Un soi de rai al iubitorilor de dulciuri și infern al celor ce fug de ele. Vitrine întregi cu înghețate, torturi și prăjituri. Robinete din care curgea ciocolată și cupe mari cât capul meu cu aranjamente zaharicoase care mai de care. O deșănțare calorică cum nu cred că am mai văzut vreodată. Știam că ne-am atins limita, dar ne-am dat seama că suntem neputincioase în fața tentației și ne-am trezit comandând un pasticciotto al ciocolato și unul a la ricotta e pistachio. Adică niște prăjiturele așa cât palma de mari dar minunat de bune. Am luat două îmbucături cred și mi-am dat seama că o să-mi vină rău dacă nu mă opresc. Mi-a fost clar în momentul ăla că Puglia culinară este o provocare pentru care nu sunt pregătită, că nu am forța morală pentru a-mi respecta limitele și că e nevoie de antrenament pentru a face față tuturor tentațiilor pe care ți le oferă.

Mă rog, până a doua zi pe la prânz când am ajuns în Polignano toate promisiunile de consum stric limitat la iaurturi și fructe făcute în ziua precedentă dispăruseră, așa că am luat-o de la capăt. Mai întâi la Gelateria Caruso, cu câteva cupe de înghețată ca la carte. Apoi la MINT Cucina Fresca, un restaurant mic și cochet, cu vreo 4 mese, în care chelnerița îți face loc chiar dacă masa e rezervată, pentru că îi spui că trebuie să prinzi trenul, și bucătarul vine printre clienți și le mulțumește că au venit să mănânce la el. Am primit din partea casei apă, niște covrigei și câte o supă mică de ceva verdeață. Iar de mâncat am mâncat o salată de caracatiță cu spaghete de dovlecei și quinoa și un ton învelit în susan negru, cu ceva ceapă călită și niște legume mai mult sau mai puțin gătite. Plus o tartă cu lămâie și lime la final. 25 de euro, pentru cea mai extravagantă masă de-am consumat-o vreodată pe undeva în deplasare. A fost foarte bun, nu zic, dar retrospectiv privind am fost la fel de fericită și cu focaccia de 1 euro.

Restul zilei a fost extrem de light, din toate punctele de vedere. Pentru că umblând noi așa prin Martina Franca spre seară și constatând că e duminică și mai toate sunt închise, ne-am oprit la un moment dat pe o străduță și am întrebat o bătrânică care studia peisajul de la fereastra ei, de unde ne putem lua niște fructe. E totul închis acum, ne-a zis, dar stați așa. Și după ce a dispărut în casă câteva minute, s-a întors și ne-a coborât pe o sfoară cu cârlig la capăt o pungă plină cu nectarine și prune. Ca să vezi, după ce că mâncare în zonă e super ieftină, mai primești și lucruri cadou. Mai bine de atât zău dacă se poate.

Luni, înainte de plecare, am zis că nu putem părăsi Bari, fără să testăm și focaccia de la Panificio Santa Rita, pe lângă care trecuserăm în zilele anterioare și era mereu plin de oameni, mai ales de-ai locului. În bunul stil italian, am cerut o foccacia mică și un mare și am primit cadou încă o felie. Focaccia asta din urmă a fost probabil și cea mai bună din cele pe care le-am testat, mai ales că am aruncat lângă ea niște mozzarella di buffala de ți se topea în gură.

Pe lângă toate astea mai sunt și micile magazinașe de unde îți poți cumpăra tot soiul de mozzarelle, prosciutto și câte și mai câte minunății. Nici nu mai vorbesc aici de fructele și legumele din zonă. Roșii există în zeci de variațiuni, struguri la fel am văzut pe câmpuri atârnați în ciorchini imenși în viile foarte îngrijite, măslinii sunt pe toate coclaurile, iar pepene galben mai aromat nu cred că am mâncat vreodată. Verdictul este unul clar. Puglia este raiul culinar al celor cu pofte mari și bugete mici. Cu condiția capacității de a serviri totul cu moderație.

Dacă vă întrebaţi de ce pozele sunt complet strâmbe şi neîncadrate şi necentrate, explicaţia este foarte simplă. De câte ori ni se mai punea în faţă câte o bunătate din cele menţionate mai sus eram atât de grăbită să-mi fac de cap cu ea, încât nu prea mai ţineam cont de cum arată poza. Apăsam pe buton cu misiunea strică de a documenta desfrâul culinar.

În caz că doriți și informații mai serioase despre Puglia, puteți citi aici despre Bari și aici despre alte câteva localități din zonă.

 

Advertisements

1 Comment

Filed under Călătorii

One response to “Puglia. Sau ce înseamnă să mănânci până la epuizare.

  1. Pingback: Răsfăţ în Bari! – places to go … good things to eat

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s