Lost in London

Știam dinainte să plec că Londra nu va fi la fel ca alte locuri. Știam că e mare, că sunt muuulte de văzut, muuulte de făcut, muuulte de încercat. Știam din start că nu le pot face pe toate în 5 zile, așa că am zis că nu o să mă stresez, o să văd cât și ce pot. Dar habar nu aveam ce mă așteaptă.

Trebuie spus că lucrurile nu au mers deloc, dar deloc, conform planului în faza premergătoare excursie mele. În primul rând trebuia să stau la cineva la Londra. Pentru că știam că e un oraș foarte scump din toate punctele de vedere, inclusiv cazare și probabil și din cauza asta l-am evitat până acum. Dar, cu vreo lună înainte, aranjamentul inițial a picat. Cu ocazia asta am aflat cam cât de scumpă e cazarea la Londra. Cam de 100 de euro pe noapte, într-un cameră simplă dintr-un apartament standard, cu baie și toate cele la comun cu proprietara. În Little Venice, cartier central și foarte simpatic ce-i drept. Prin comparație, în nord, unde prețurile se știe că sunt mari, la Copenhaga cu 100 de euro am avut un apartament cu două camere la dispoziție, iar în Stockholm, cu 100 de euro am stat la un hotel excelent, cu super mic dejun inclus.

În al doilea rând, trebuia să plec cu cineva la Londra. Așa ca să am cu cine mă perinda pe acolo. Dar cu o seară înainte, am aflat că o să plec singură. Lucru pe care nu l-am mai făcut niciodată până acum, așa cap coadă. Am avut deci oarecare emoții, dar ce să-i faci, când mașinăria e pusă în mișcare, nu poți da înapoi.

Odată ajunsă acolo, am fost complet bulversată. Nu există o categorisire când vine vorba de Londra. E turnul Babel. E un furnicar multicultural și multinațional. E un mare mix din toate punctele de vedere. Oameni de toate națiile. Turiști, localnici, relocați cu munca. Italieni, francezi, africani, chinezi, indieni, spanioli, români.

Toate comunitățile astea străine nu au venit cu mâna în buzunar în capitala britanică. Au adus cu ele bucătăria tradițională. Atâta variațiune culinară eu nu am văzut nicăieri în altă parte. Specialități de toate felurile. Noodelși și sushi din Thailanda, China sau Japonia, pizze și gelatto din Italia, croissante și baghete din Franța, chestii cu chilli și churros din Mexic și Spania, falafel și kebab din Liban și Turcia. Plus alte prostii specific englezești găsibile peste tot, de la restaurante fancy, la supermarketuri de lanț ca Tesco și Salisbury’s local. Dezmățul total al papilelor gustative. Posibilitățile sunt atât de multe că nu știi ce să-ți cumperi. Eu una am fost efectiv depășită de situație într-o primă fază.

Și din punct de vedere arhitectural există o variație  incredibilă. De la cartiere liniștite de case care mi-au amintit de Amsterdam sau, în unele cazuri, de suburbiile americane, la turnurile imense de sticlă și metal de pe malurile Tamisei și zonele cu clădiri de birouri. Peisajul se schimbă din mers, de la cartier la cartier, de la stradă la stradă și nu știi niciodată ce te așteaptă după următorul colț. Și noi care tot blamăm arhitecții Bucureștiului pentru că nu urmăresc o abordare unitară când vine vorba de centrul orașului. Ei bine la Londra parcă e și mai și. Mai ales că vorbim de o cu totul altă scală. Cert este că toate lucrurile fiind îngrijite și puse la punct și arătând destul de bine, parcă tot eclectismul arhitectural nu deranjează defel.

La Londra pe lângă tot consumerismul material și culinar, există consumerism cultural. Știți cum sunt la noi mall-urile? Așa sunt la ei muzeele. Dacă la noi, unii când nu au ce face merg în mall, la Londra poți merge la muzeu. Pentru că e gratis. Dacă afară plouă și e urât, poți intra oricând într-un astfel de stabiliment și o să ai wi-fi, toalete, cantină, un scaun pe care să-ți odihnești oasele obosite și, BONUS, artă la liber. Un Van Gogh, un Monet, o piatră veche de 2000 de ani, care a stat la baza decriptării hieroglifelor, niște bucăți din Partenonul din Atena, tot felul de obiecte de genul ăsta, care fac parte din istoria și cultura universală și care au o valoare inestimabilă, de vizualizat la liber oricând de oricine.

Ca să te deplasezi prin orașul ăsta imens ai neapărat nevoie de mijloace de transport. Nu prea poți fizic fără, dacă vrei să te miști ușor. Iar transportul este pe cât de scump, pe atât de bine pus la punct. Este practic obligatoriu să-ți iei un Oyster card. Se cumpără de la automatele de la metrou. 5 lire e depozitul și apoi pui pe el cât dorești, de la 5 lire în sus și îl reîncarci de câte ori vrei. La final, te duci cu el tot la automate și îți iei înapoi cele 5 lire depozit și restul de banii, dacă ți-au mai rămas. Cu Oyster-ul ai acces la toate mijloacele de transport din oraș. Mă rog, metrou și autobuz am folosit eu, despre restul nu știu. Metroul l-am accesat mai ales în primele zile, pentru că aveam o hartă și știam cu ce se mănâncă. Apoi m-am prins eu care-i treaba cu double decker-ele. Treaba e că sunt absolut geniale. E ca și cum te-ai plimba cu tour bus-ul, dar fără să dai o găleată de bani. Plus că-s mai ieftine ca metroul. Ca în orice oraș civilizat există un orar, care e respectat și ți-e mai mare dragul ca după o zi în care ți-ar rupt picioarele de la atâta mers, să te așezi frumos sus la balcon, la căldură și să admiri orașul din mers. De ținut cont însă că rețeaua de transport de suprafață este chiar mai complexă decât cea de transport subteran și îți trebuie neapărat, dar neapărat, niște hărți cu traseele. Pe tfl.gov.uk ai cam toate informațiile necesare. Stații, ore, rute. hărți. Să te tot plimbi apoi.

Așa ca idee generală, mie, pe unde am mai fost până acum, îmi ajungea de obicei o hartă a orașului ca să mă descurc. Vorbesc aici de bifat ceva obiective, ajuns în anumite locuri la anumite ore, prins un tren, acționat eficient cum ar veni. În cazul Londrei însă, pot doar să spun că nu știu ce  mă făceam dacă nu-mi cumpăram un smartphone acum câteva luni. Ca prim vizitator, la un prim contact, nu ai cum să te orientezi rapid și bine. Nu ai cum! Am umblat mai mereu cu gpsul pornit (slavă domnului că nu consumă net, pentru că și netul costă mult), am consultat hărți, am alergat. Asemenea nebunie eu nu am mai întâlnit. Parisul poate să fie la un nivel apropiat, dar acolo nu prea pot compara pentru că am fost deja de două ori și am stat ceva mai mult, deci știu cam despre ce e vorba.

Dacă mai pui și că mașinile circulă invers și la fiecare traversare nu știi în ce parte să te uiți, deja alergatul prin oraș e cursă extremă. Din fericire, edilii londonezi s-au gândit și la hoardele de turiști neadaptați și au scris mare și frumos pe jos, la trecerile de pietoni “Look right” și “Look left”. Ca să nu mori totuși călcat de unul dintre minunatele double deckere, neștiind de unde vin.

Oricum, pe la ziua patru pot zice că deja începusem să mai simt mai în largul meu. Făcusem un soi de mapare mentală a locului, știam cam cum să mă orientez și cam ce înseamnă distanțele de pe hartă, în teren. Și mai puteam face un lucru, care pentru mine înseamnă că am prins cât de cât ideea unui oraș nou. Puteam oferi, cu o hartă în față, indicații altor turiști mai puțin familiarizați cu locul.

Londra este până la urmă o consumabilă. Și ca orice alte consumabile, și în cazul ei pofta vine mâncând. Cam ce a conținut porția concentrată pe care am luat-o timp de cinci zile, am povestit, pe scurt, aici.

Advertisements

Leave a comment

Filed under Călătorii

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s