Istanbul. La limita de est a Occidentului.

Aveam plănuită o călătorie la Istanbul anul trecut în aprilie. Dar, dintr-un impuls panicar din partea companiei de atunci, s-a anulat subit. De atunci am tot avut tentative de luat bilete, curmate de diverse atentate care se petreceau în zonă. Până când m-am enervat undeva la început de ianuarie 2016 și am zis că dacă tot se face anul și vine luna aprilie, care fusese plănuită inițial pentru că e lună bună, cu temperaturi medii și, mai ales, lalele înflorite, o să-mi iau biletele și o să merg.

Un lucru absolut excelent pe care l-am apreciat instant, este faptul că avionul face până acolo 50 de minute. Hai o oră. O oră! Cât face trenul până la Ploiești. Iar de la aeroport spre centru, dacă ai noroc, cum am avut eu, autobuzul Havataș mai face jumătate. În funcție de trafic acum. Dacă nu vrei să ai probleme există și varianta metrou sau tramvai plus metrou, în cam o oră și un sfert.

Ce observi cu uimire mai ales din avion, dar și apoi odată ajuns la sol este că orașul ăsta este iiiiimens. Clădirile se înșiră în valuri-valuri, pe colinele din preajmă, aparent fără capăt. Credeam că Londra e mare, dar Istanbulul e cu totul altceva. În felul ăsta realizezi că partea pe care o acoperi tu la pas ca turist, așa-zisul centru, este doar o mică fracțiune din întreaga metropolă. Dar sintetizează destul de bine, cred, ce se întâmplă în rest.

Istanbulul e orașul comerțului. În forma sa clasică și bazică. Toată lumea încearcă să-ți vândă ceva. Abordarea este, comparativ cu ceea ce suntem noi obișnuiți să experimentăm, una intrusivă și sâcâitoare. “Hey, lady! Try this! Turkish delight. Free. Nice dress. Come sit here. We offer good food. You like this scarf? Come see our place. Welcome, welcome.Want a lemonade?” Toată lumea încearcă să-ți atragă atenția.

Am remarcat plimbându-mă pe străzi că vânzătorii sunt grupați în diverse zone, pe categorii. Există zona cu produse electronice, zona cu perdele și prosoape, zona cu eșarfe și baticuri, zona cu materiale de croitorie, zona cu accesorii, zona cu ciorapi și dresuri, zona cu haine pentru copii, zona cu pielărie, zona cu mirodenii și dulciuri, zona cu porțelanuri și sticlărie, zona de bijuterii sau de gablonțuri. Magazine după magazine aliniate unul după altul, care vând mai mult sau mai puțin aceleași lucruri. Iar tatăl tuturor este, bineînțeles, Marele Bazar. Un labirint imens și amețitor de alei mai înguste sau mai late, boltite de tavane pictate și menit să te zăpăcească absolut și complet. În principiu e în regulă să te plimbi prin el ca prin muzeu, să te minunezi de măiestria țesăturii covoarelor sau finețea detaliilor porțelanurilor. Pentru cumpărături efective, trebuie să ai timp, răbdare și ceva pasiune pentru negociere, altfel suspectez că te epuizează rapid. Mai există și Bazarul cu mirodenii, mult mai compact și Bazarul Arasta, la care nu am ajuns, dar înțeleg că micuț și destul de scump. Eu una am preferat să cumpăr diverse lucruri de pe lângă bazar, o stradă bună în acest sens fiind Hasircilar Caddesi.

Că tot veni vorba de cumpărat, la Istanbul eu cel puțin mi-am dat toți banii pe mâncare. Ce am consumat acolo și ce am luat pentru acasă, pentru că e este fizic imposibil să le încerci pe toate la fața locului. Dulciurile sunt clar piesele de rezistență. În ceea ce privește rahatul, care nu are nicio treabă cu banalitatea de se pune la noi în cozonac, este suficient să te plimbi pe stradă și să accepți tăvile ce ți se întind din toate direcțiile ca să testezi și să te și saturi. După gusturile mele rahatul de rodie cu fistic este cel mai cel, dar nici cu restul nu mi-e jenă. Apoi sunt baclavalele, care am aflat cu stupoare că sunt, în mare parte, făcute cu seu de oaie. Da, nu tocmai atractivă idee. Dar, ca mai toate treburile culinare care implică oaia, totul depinde de cum sunt făcute lucrurile. Poate fi bună, poate fi dubioasă. Mai e toulumba, o chestiune ca o gogoașă așa însiropată ca o baclava și tare bună. Apoi sütlaçul, o minunăție care îmbină armonios orezul cu lapte, budinca de vanilie și pojghița mirifica a zahăr-arsului. Halvaua, cu care eu nu am treabă, dar mi-au spus cei ce se pricep și au gustat că e excelentă. Și, am descoperit destul de tardiv, dondurma, înghețata tradițională de o consistență superbă.

După dulciuri vin bunătățile sărate. Gozleme e favoritul meu. Lipie subțire, coaptă pe plită și umplută cu ce poftești. Am testat unul foarte bun la Simit Cafe Sultanahmet, pe care mi l-am asortat cu brânză și praz. Vis! Apoi mai e sandvișul cu pește proaspăt fript, ceapă și salată, la care musai, dar musai, să iei și un pahar cu murături. Și să-l servești pe mal de Bosfor, lângă podul Galata, cu viziune către pescăruși și potențiali delfini. Mai e kebabul, care nu e tocmai ca la noi. Cartofii prăjiți nu sunt neapărat garnitura specifică, mai degrabă fiind înlocuiți de orez. Ce am mâncat avea un oareșcare gust de oaie cam pregnant pentru mine, dar sunt sigură că se poate și mai bine. Altfel pe la toate colțurile tot felul de plăcințele, pâinicuțe și alte bunătățuri numai bune de testat. Nu-s scumpe, deci trebuie să ai doar timp și apetit. Poți să mai cumperi castane coapte, ceaiuri, cafea, mirodenii, curmale, smochine, alune, fistic și orice altceva poftești.

Sunt cumpărăturile, sunt obiectivele oficiale de vizitat (despre care o să scriu separat, pentru că este ceva de povestit) și e Istanbulul pur și simplu. Până acum, în periplurile mele, m-am limitat la partea de Europă situată la vest de România, unde, din multe sau din anumite puncte de vedere, lucrurile stau mai bine decât la noi. E ordine, e curățenie, e disciplină. Istanbul nu e așa. În Istanbul e dezordine, e mizerie, e haos. Sunt gunoaie pe străzi, sunt clădiri abandonate și decrepite și câini vagabonzi. Sunt lucruri pe care le văd și aici și după care nu mă dau în vânt. Dar care nu pot spune că m-au deranjat. Pentru că vin la pachet cu tot restul. Vin la pachet cu plimbarea cu barca pe Bosfor, pe care trebuie neapărat să o faci. Nu neapărat turul lung și scump turistic. E suficientă simpla traversare de 25 de minute până în Karakoy, cu feribotul orășenesc. Important e să prinzi ceva soare, să te așezi pe o bancă sus în față și să admiri orașul pur și simplu. Vin la pachet și cu apusul văzut de pe podul Galata, în timp ce delfinii fac tumbe prin mare. Mai vin la pachet și cu cântecul muezinului, care este ceva impresionant, cât timp nu te trezește la 6 dimineața. Și cu străduțele care urcă și coboară și care eu consider că dau farmec oricărui oraș altfel plat. Și cu înghețata mâncată pe malul mării. Cu nenumăratele pisici leneșe și plictisite. Și, suspectez și cu altele.

Despre cazare: am stat într-un loc excelent. Nuru Ziya Suites. Așezat pe partea cu Taksim, aproape de metrou, de magazine, de Istiklal, zonă faină. Aspect impecabil, mic dejun excelent, preț ușor ridicat pentru Istanbul, dar merită toți banii.

Advertisements

Leave a comment

Filed under Călătorii

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s