Genova. Despre glorie apusă

Anul trecut vacanța prelungită de 1 decembrie a picat tare bine, asta e clar. 5 zile de potențial concediu, necesitau doar o destinație. Acum cu căutările mai greu, pentru că iarna nu este tocmai o perioadă optimă temperaturistic pentru preumblări. Dacă acum 2 ani am făcut frigul pe la Bruxelles, Bruges și Ghent, și anul trecut am avut parte de niște zile extrem de însorite la Madrid, după ceva analiză și căutări și pe principiul “niciun an fără Italia”, am zis hai să încercăm un Torino. Hai și o Genova, că e aproape.

Cum îmi place să las destinația cu aeroportul pentru final, ca să existe cât mai puține șanse de surprize pe parcurs, am început cu Genova. De la aeroportul din Torino până în centru la Gara Porta Nuova, se ia un autobuz, care face circa 40 de minute și costă 6,5 euro. Iar de acolo trenul face până în Genova 2 ore și costă încă vreo 12 euro. Cum Torino e în Piemonte și Genova în Liguria, practic se vizitează două regiuni și orașe diferite.

Genova, deci. Este un oraș italian de mărime medie așezat la mal de Mediterană și bază de Apenini, fiind de altfel cel mai mare port al Italiei. Loc de naștere al lui Cristofor Columb și Nicolo Paganini, nu foarte mediatizat zilele astea, pe vremuri se numea La Superba și era un centru cultural și economic destul de important. Gloria a apus, dar au rămas multe în urmă să amintească de ea.

Centrul istoric al orașului, mititel de altfel, este în mare parte patrimoniu UNESCO și pe bună dreptate. Via Garibaldi este practic o pietonală superbă înșiruită cu vechile palate ale orașului. Cele mai cunoscute sunt reunite sub numele de Palazzi dei Rolli și-s musai vizitabile dacă te afli acolo. Rentează în acest sens să-ți cumperi un Card Musei, în care sunt incluse diverse, din care eu am apucat să văd doar Palazzo Rosso, Palazzo Bianco, Palazzo Doria Tursi și Palazzo Reale. Primele trei sunt grupate în aceeași zonă și sunt, în mare parte, spații de expunere pentru tot soiul de tablouri. Palazzo Rosso este probabil cel mai impresionant. Arta ca arta, dar pe mine m-a dat gata mica terasă de pe acoperiș, unde ne-a urcat cu liftul unul dintre paznicii muzeului. Un mic spațiu pătrat așezat deasupra palatului, cu vedere la 360 de grade asupra orașului. Și mi-a mai plăcut tare mult și spațiul din mansarda muzeului, unde o fostă directoare a acestuia și-a amenajat un apartament nemaipomenit de cochet și artistic, în care mi-ar plăcea și mie să locuiesc. Cât despre celelalte două, Palazzo Bianco are o grădină faină, iar Palazzo Doria Tursi are o cameră cu niscaiva viori de-ale lui Paganini. Palazzo Reale este altceva. Plin de camere luxoase, tavane pictate, oglinzi înalte și mobile ornate, e o călătorie directă înapoi în trecut și un trecut deloc lipsit de opulență.

Pe lângă palate, în Genova mai sunt și ceva biserici de văzut. Cattedrale din San Lorenzo este cea mai impresionată la exterior, tot mixul de marmură colorată în care-i învelită amintindu-mi oarecum de domul din Siena sau chiar de cel din Florența. Apoi mai este și Chiesa del Gesu, care e cunoscută mai ales pentru cele două picturi de Rubens de o decorează. Și am lăsat special pentru final biserica de m-a uluit pe mine teribil și pe care îndrăznesc să o numesc cel mai frumos lucru de l-am văzut în Genova. Îi zice Basilica della Santissima Annunziata del Vastato. Și este minunată! Exteriorul e complet anost, nu-ți spune absolut nimic. Marele meu noroc este că-s curioasă de fel și am zis hai să arunc un ochi înăuntru. Ceva magnific! Nu prea pot descrie coerent, e treabă de se simte doar pe viu.

Astea ar fi așa doar câteva puncte principale de interes. Cum am avut doar două zilele la dispoziție, am acoperit cât s-a putut fără să exagerăm. Pe lângă vizite interioare, am profitat și de vremea superbă și ne-am preumblat pe străzi. Din Piazza de Ferrari în jos pe Via XX Settembre, bulevardul principal, până la Gara Brigole și apoi înapoi pe diferitele străzi și străduțe cu magazine. În prima după-amiază am admirat apusul din Isola delle Chiatte, punct terminal al promenadei acvatice cu vedere strategică spre oraș, și toate straturile lui etajate de clădiri de pe dealuri. În a doua am sărit într-un autobuz (31 ca să fiu precisă) și am dat o fugă într-un locșor superb, pe numele lui Boccadasse. Mă rog, cu golfulețul cu bărcuțe și casele colorate, mie mi-a amintit de nu foarte îndepărtatele orășele din Cinque Terre, care, se știe, sunt minunate.

Mâncare, ca mai peste tot în Italia, este divină. De la pesto genovese, care nu necesită nicio prezentare; la farinata, un soi de turtă teribil de subțire făcută din faină de năut la cuptor, cu o consistență de… mămăligă coaptă să zicem așa in extremis (mă rog, trebuie testată, nu se poate descrie); la castagnaccio, un soi de prăjitură făcută din făină de castane și alte fructișoare confiate; la fel și fel de focaccia și pizza. Pasticeriile sunt practic la tot pasul și nu prea ai cum rezista tentațiilor. Tot felul de pâinici și prăjiturele îmbietoare și îngrășătoare. Și apoi tot soiul de restaurante și magazinașe cu toate minunățiile lumii. Țin să menționez aici Panificio Sebastiano, Cacio&Pepe, Ostaja San Vincenzo, Pasticceria Tagliafico, dar și Mercato Orientale. Mă rog, atât am putut eu testa în două zile și totul a fost delicios. Mai aveam încă vreo zece restaurante pe listă și câte și mai câte locuri de arătau excelent și pe lângă care am trecut cu burta deja plină. Nah, cât să pot și eu mânca?

O plimbare prin centrul Genovei e însă o experiență ciudată și contrastantă. Ai străzile pline de palate impresionante și, apoi, ai tot solul de alei strâmte și murdărele, prin care își fac veacul tot soiul de indivizi dubioși veniți de prin țări africane și doamne de companie strident machiate și vopsite. Mie în genere îmi plac genul ăsta de alei, pe care te pierzi mai ales prin Italia, dar dacă la Veneția le-aș fi explorat liniștită oricând de una singură, în Genova să spunem că nu m-aș fi simțit tocmai confortabilă la ceas de seară, pe ici pe colo. E o prăpastie care se cască așa între amabilitatea și buna dispoziție a italienilor și mesajele de revoltă și amenințări scrise de mai recent sosiții imigranți pe pereții caselor. Ca să fiu perfect sinceră m-a cuprins o ciudată deprimare gândindu-mă la ce trebuie că a fost orașul ăsta și ce a ajuns. Uitându-mă uluită la ceas de seară prin ferestrele înalte, în apartamentele cu candelabre și tavane ornate în care își duceau odată viețile luxoase familiile de nobili ale orașului și coborând apoi la nivelul străzii ca să dau cu ochii de magazine de chinezării, pline de neoane și kitschisme. Sau la Villa del Principe, superbă rezidență regală veche, așezată cu tot cu grădina ei de citrice numai bine coapte, între o stradă destul de murdară și o pietonală maritimă inexistentă. E genul de tristețe pe care o resimt oriunde mi se pare că se așează pojghița realității gri peste fascinația trecutului învăluit în mister și frumusețe. Așa că închei sfătuindu-vă pe toți să mergeți să vedeți Genova, cât timp mai e ce mai e.

Despre cazare: am avut o cameră foarte simpatică fix pe una din străduțele din centru. Și mai ales, o grămadă de sfaturi utile de la gazdă. Și, o terasă neașteptată pe acoperiș, descoperită, din păcate, abia la final de excursie.

Advertisements

Leave a comment

Filed under Călătorii

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s