Rock Werchter 2017. Supradoză de fericire muzicală.

Lăsând la o parte lucrurile de natură practică și logistică referitoare la Rock Werchter, despre care am povestit aici, festivalul a fost totuși despre muzică. Și cred că este până la urmă bine că am așteptat până acum în viața mea muzicală pentru a merge la un eveniment de asemenea anvergură. Să mă explic. Către începuturile mele de fan concertistic, mergeam la orice îmi plăcea cât de cât, nu triam prea mult. Cu trecerea timpului și rafinarea gusturilor muzicale am ajuns să fiu mai selectivă. Iar când mergi la un festival mare, este bine să fii selectiv. Pentru că altfel o iei razna.

Rock Werchter are 3 scene practic și, mai mereu, ceva se suprapune cu altceva. Sunt între 5 și 7 concerte la fiecare scenă pe zi. Așa că este imposibil să vezi tot, și să vrei. Eu mi-am făcut o selecție destul de radicală în acest sens și am avut norocul de a nu rata nimic din ce doream musai să văd. O să încerc un rezumat, dar nu prea ai cum să rezumi tot ce încapsulezi în 3 zile intense de muzică bună.

Joi

Pe motiv de întârziere, sincronizare cu alți oameni și acces îngreunat am ajuns cel mai târziu, adică pe la un 16,30. Am prins ultimul cântec de la Mark Lanegan Band, un cover după Love will tear us appart, așa că nu pot formula o părere avizată. Apoi am rămas tot în The Barn, la Agnes Obel, tânăra daneză de combină folkul cu muzicile clasice. O apariție plăcută și liniștită, cu acompaniament de violoncel și pian, ceva ușor și plăcut, cât să deschidă apetitul muzical. După o scurtă pauză de relaxare pe gazon, am plecat spre scena mare, pentru poziționare strategică. Am văzut de undeva de pe margine Imagine Dragons, care au fost ok, dansanți, energici, dar eu aveam altă țină.

ARCADE FIRE! Aveam așteptări mari și nu am fost dezamăgită. Fiind prima zi și lucrurile încă aerisite, am reușit să stau și foarte în față. Au fost minunați! Au o energie atât de bună și de faină, perfect dozată și aruncată spre public. E magie muzicală. Și trec în revistă clasicele, lucru pe care eu, în multe cazuri, îl apreciez. S-a cântat, s-a dansat, s-a aruncat cu apă în mulțime (un băiat evident înfierbântat de emoție a luat sticla aruncată de pe jos și a băut ce mai rămăsese în ea de parcă era nectarul zeilor). Win Butler ne-a explicat foarte serios că un concert fain se face pe bază de reciprocitate a emoției transmise între scenă și public și, deci, avem de lucrat și noi. Régine a fost o delicios de simpatică, dansând de colo-colo, cu panglici colorate și mișcări asortate, plus vocea ei de zână. Iar restul ansamblului, ca de obicei extins la număr, le-a ținut isonul. A fost un început de festival excelent și au intrat clar în Top 3 Werchter-ul  meu. Seara se încheia cu Kings of Leon, dar nu am mai  rămas să-i văd, pentru că abia ce fusesem la concertul din București și știam că urmează o zi lungă vineri.

Vineri

Am reușit să mă mobilizez mai devreme, așa că pe la 14 eram la festival. Am prins Slowdive, pe scena mare, shoegaze ambiental, cu tente rock. De intrat ușor în atmosferă și de bănănăit prin zonă. Apoi am intrat la interior la Future Islands, și ăsta un must pe lista mea. Samuel Herring este practic trupa și Samuel Herring este dement. Am reușit să mă strecor până în față, suficient cât să văd perfect tot ce face omul ăsta pe scenă și fiecare picătură de transpirație ce îi șiroia pe frunte. Este aproape posedat. Dansează, se lovește, se agită, răcnește (vezi și poza neclară și mișcată în acest sens). E ceva rar întâlnit.Unora nu le-a plăcut, pe motiv că se dă prea tare în stambă, dar mie da. Și pentru că am cântecele mele preferate pe care m-am dansat prin casă de numeroase ori și pentru că are o energie excelentă.

Apoi am alergat pentru unica dată ca să ajung la scena mare unde m-am și postat pentru tot restul serii. Am văzut mai întâi White Lies, amestec optim de indie rock și post punk, cu mesaj deprimant în esență, dar cântat așa intens și în forță că ai putea crede că sună optimist. Cine dorește îi poate prinde și în București la Timeshift Festival. Au urmat Royal Blood, nu prea relevanți pentru mine. Și apoi, în aceeași combinație ca la Berlin, James Blake și Radiohead. Pentru că i-am văzut fix în aceeași mix atât de recent, nu simt nevoia de a mă repeta elaborând pe acest subiect. James Blake a fost ceva mai electro-house, iar Radiohead ceva mai psihedelici parcă, dar la fel de faini. Diferența a fost că nu am mai stat fix la gard, ci într-o margine, așa că am putut să mă desfășor în pace. Pot spune doar că m-am zvârcolit isteric pe Ful Stop, am vărsat câteva lacrimi pe All I Need și am cântat la unison și piele de găină cu alte câteva mii de oameni pe Karma Police. A fost bine. A fost intens. A fost frumos. Radiohead nu poate fi altcumva.

Sâmbătă

Am luat o pauză. Singurul care m-ar fi interesat cât de cât era Sohn, pe care îl văzusem acum ceva ani la Summer Well și s-a accesat anul acesta la Electric Castle. Și poate Bonobo, pentru că era cu tot cu band. În rest multe rockereli oldschool și nicio mare atracție din punctul meu de vedere. Plus că aveam nevoie de un respiro. E obositor domnule la festival, de la o vârstă încolo. Umblat și stat în picioare timp de 12 ore nu e ușor. Așa că am decis să scutesc cele două ore petrecute pe drum și să fac alte lucruri mai relaxante. Plus că urma și duminică, iarăși maraton.

Duminică

Singura zi în care am mers de la început, mai ales pentru că eram odihnită și simțeam că e pe terminate toată aventură cea minunată. Am prins-o mai întâi pe Karen Elson, fosta soție a lui Jack White, care parcă a și preluat așa puțintel din stilul lui în ceea ce cântă și care ai putea crede că-i americancă de la ei, atunci când o vezi cu chitara, dacă nu ai știi că englezoaică de la noi. După asta, m-am apropiat de la depărtare de scena mare, cât să-i aud pe cei de la Nothing but Thieves, fără să mă agit însă prea tare, pentru că o să-i văd și la Summer Well în august. Sună foarte bine, deci clar vor merita. Au urmat Dropkick Murphys, porție șoc de celtic punk. Dacă îi cunoașteți cât de cât, vă puteți da seama cam despre ce a fost vorba. Am țopăit, am strigat și, la cererea solistului, m-am înfrățit dansant cu oamenii necunoscuți de pe lângă mine. A riot, ce mai încoace și-ncolo.

Am avut apoi vreo oră de respiro circa, înainte de unul dintre cele mai așteptate concerte pentru mine. Benjamin Clementine. Omul ăsta nu este nemaipomenit de cunoscut sau promovat, dar pe mine m-a cucerit de la prima melodie ascultată și visam de mult să-l văd live. Și, dați-mi voie să vă zic, este la fel de fascinant și în carne și oase. Dacă în majoritatea clipurilor de pe net eu îl știam cântând de unul singur cu pianul lui, în formula de concert a avut și un toboșar, un basist, o tipă la clape și cinci backing vocals. Și o energie minunată. Pe piesa Condolence, probabil cea mai cunoscută și preferata mea de altfel, ne-a făcut instructajul, ne-a clarificat versurile și ne-a pus să cântăm cu toții în cor, de câteva ori la rând, până a ieșit perfect. Mi-a plăcut, și trag speranță să-l mai zăresc în concert de sine stătător în viitor. După ce mi-am revenit cât de cât, am pornit-o iar spre scena mare, unde m-am relaxat nițel pe The Lumineers. Băieții ăștia americani, de cântă folk rock, fac o muzică relativ simpluță, dar plină de bună-dispoziție și căldură. Au fost pentru mine însă doar un soi de aperitiv.

Penultimul concert al serii și festivalului a fost alt-J, pe care, de asemenea, am obsedat repetat de-a lungul anilor. Sună la fel de bine live, ca pe disc. Un sunet curat, ba mai sacadat, mai ondulat, ba mai agitat, ba mai liniștit. Am fost și piese mai vechi, au fost și de pe albumul cel nou. Taro, Nara, 3WW, Breezeblocks. Un platouaș perfect și frumos, pe care am dansat și m-am emoționat la un loc. Mai că aș fi fost tentată să dau o fugă la Electric Castel să-i mai prind o dată.

Și apoi a venit marele final. Pentru că a fost un mare final. FOO FIGHTERS!!! Treaba e cam așa. Nu sunt cel mai mare fan al lor, nu se regăseau neapărat în topul meu restrâns. Aveam câteva cântece de-mi plăceau mult și mi-ar fi plăcut să-i văd. Iar Dave Grohl mi se părea enervant. Ei bine, live-ul ăsta a schimbat toată problematica situației. Sunt nemaipomeniți în concert. Cântecele sună teribil de bine, energia este fantastică și experiența fix cât trebuie de intensă. Este un concert rock cu toate ingredientele necesare. Iar Dave Grohl este extraordinar de carismatic, știe fix ce-i trebuie publicului, știe exact cum să activeze energiile interioare încapsulate în fiecare. Aș puncta nebunia și pogoul de pe Monkey Wrench, emoționarea neașteptată de pe o piesă pe care nici măcar nu o mai ascultasem anterior pe Skin and Bones și, mai ales, sincronul dansant al publicului de pe Arlandria, când cred că undeva în mine a avut loc o explozie de endorfine, pentru că altfel nu-mi explic bucuria instantă de am simțit-o. A fost fantastic! Este greu să faci departajări când asculți atâtea lucruri faine și diverse la un loc, dar posibil să fie fost cel mai tare concert al festivalului. Posibil.

Chiar este ceva fabulos, dacă ești om iubitor de concerte și muzici, să ai parte de 3 zile atât de intense, în care să asculți atâtea trupe de-ți plac. Poate fi oarecum covârșitor, pentru că lucrurile se petrec foarte repede și nu ai timp să procesezi și să te bucuri în voie de fericirea de după. Dar nimic nu e perfect în viața asta. Oricum, orice temeri legate de haosul unui mare festival aș fi avut au fost șterse rapid și mă gândesc chiar să reiau experiența la anul, în cazul unui line-up atractiv.

 

Advertisements

Leave a comment

Filed under Călătorii, Evenimente, Muzici

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s