Depeche Mode la Cluj. Despre Spirit-ualitate muzicală.

Primul concert Depeche Mode din România l-am ratat, pentru că în 2006 încă nu știam eu foarte bine cum stă treaba cu live-urile. Asta e o variantă blândă de a spune că eram stupidă. Am auzit suficiente povești apoi despre cât de fabulos a fost, cât să mă oftic amarnic. Bineînțeles că atunci când s-a anunțat din nou cântare pentru 2009 mi-am luat imediat bilete, doar ca să rămân cu buza umflată alături de toată lumea când Dave Gahan s-a îmbolnăvit și a anulat toată distracția. Visul de l-am visat am reușit să-l văd cu ochii abia în 2013. Și a fost ceva magnific. Știu că am plecat de pe stadion cu o energie de m-a ținut 3 zile și 3 nopți.

Așa că atunci când anul trecut trupa s-a anunțat pentru Cluj, sincer, nici nu clipit înainte de a-mi cumpăra și bilet de concert și bilet de avion. Și nici nu am stat prea mult să mă gândesc dacă să iau în față sau în spate. Este o diferență clară, și aici nu mă refer defel la preț, ci la cum se simte muzica. Nu de degeaba îi zice “Golden”.

Având ca reper concertul de acum 4 ani, m-am prezentat la stadion destul de devreme, ca să prind loc în față. Asta se traduce prin circa 18.15, în condițiile în care concertul era anunțat pentru 20.45. Cu accesul nu am avut nicio problemă și, odată intrată pe stadion, loc fain frumos de altfel, am fost surprinsă să găsesc un spațiu destul de aerat. Dacă voiam, cred că aș fi putut ajunge la momentul respectiv undeva fix în față. Hai nu rândul 1, dar pe aproape. Fiind însă cu grupul și ușor toropită de căldură, am campat undeva pe centru pe la jumătatea zonei din față și acolo am rămas până s-a început. Tot acolo am suferit timp de aproape 2 ore tortura muzicală indusă de ceva dj-iță, sincer nici nu mă obosesc să-i caut numele pe google, atât îmi este de irelevantă. Ăsta a fost cred singurul neajuns al concertului. Introul complet neinspirat, pretabil pentru Untold sau Neversea sau mai știu eu ce festival de bumtzi-bumtzi și fără nicio legătură cu ce urma.

Către orele 21, extrem de frumos și punctual însă, a început ce trebuia să înceapă. Ultimul concert al turneului de promovare al celui mai recent album Depeche Mode, Spirit. Zic asta pentru că, întotdeauna ultimul concert e nițel mai altfel decât restul. Setlistul turneului este unul destul de standard, așa că știam ce se va cânta. Știam că se începe cu Going Backwards și că se mai cântă ceva piese de pe ultimul album, că nah doar e turneul Global Spirit. Where’s the Revolution a fost cumva cu valoare sentimentală, după lansarea sincronizată cu minirevoluția noastră din februarie, dar și So Much Love și Cover Me au intrat excelent, cu toate că mie îmi trebuie ceva timp să procesez muzica mai recentă.

Normal acum că nu m-am emoționat la fel de mult ca la clasice precum In Your Room sau World in my Eyes. Cam până s-a cântat cea de-a doua am rezistat cu statul mai în spate, apoi mi-am luat traista și mi-am făcut loc prin mulțime până am ajuns undeva lângă pasarela de tăia gazonul, suficient cât să fiu la un metru doi circa atunci când Dave Gahan a pornit-o la defilat și strig și eu spre microfonul întins spre public pe Everything Counts. Retrospectiv privind, trebuia să fac asta de la început și să stau eu în față așa cum se face. Nu pot explica exact cum, dar parcă atunci, în toiul acțiunii, cu cât ești mai aproape cu atât e mai intensă treabă și fiecare metru contează.

De departe cea mai emoționantă bucată a fost, ca și acum 4 ani, bucata lui Martin Gore. Adică triunghiul iremediabil generator de piele de găină și eventual lacrimogen compus din A Question of Lust, Home și, undeva mai la final, Somebody. Treaba a fost cu atât mai siropoasă cu cât era și ziua împricinatului fix pe 23, așa că publicul era pregătit cu afișe cu Happy Birthday, s-a aruncat cu trandafiri, s-a făcut un sincron cântat aniversar și s-a uuu-it cu atât mai aprins la finalul lui Home.

Tot pe bază de păr ridicat pe ceafă și nod de emoție în gât a fost și ultima piesă dinainte de bis, Never Let Me Down Again, pe care, se știe, toată lumea, dar toată lumea dă din mâini până nu mai poate și efectul este complet magic. Așa a fost în 2013, așa a fost în 2017 și cred eu că va fi cât timp vor mai cânta oamenii ăștia live. Și-apoi mai trebuie să menționez tributul David Bowie, cu un Dave Gahan ușor emoționat cântând Heroes și steagul negru fluturând pe ecranele din fundal.

Că tot veni vorba, toate vizualurile au fost excelente. Unele minimaliste, doar din joc de forme, culori și lumini (ca în cazul nebuniei coloristice de pe Going Backwards sau liniilor vibrante de pe Wrong), altele cu o întreagă poveste în spate (ca istorisirea amoroasă dansat dramatică de pe In Your Room sau necuvântătoarele imense și iluminate neon de pe Enjoy the Silence). Totul impecabil potrivit, prezentat și dozat, astfel încât combinația audiovideo să fie optimă.

Mă întreabă diverși oameni cum a fost la Depeche. Ce aș putea să le spun, altceva decât “Excelent!”? Cu o astfel de trupă, la un astfel de nivel, practic, nu poți da niciodată greș. Și eu nici măcar nu-s cel mai mare fan al lor. Deși le-a trecut perioada de glorie de ceva vreme, o să-i plasez mereu undeva sus pe un piedestal al clasicilor în viață, alături de U2 sau Rolling Stones, clasici pe care îi recomand oricui, măcar o dată. Pentru că, indiferent de vârstă, au energia și emoția necesare cât să aprindă un stadion și să-l țină în priză timp de 2 ore și ceva. Și asta nu poate face oricine. Doar cei ce au un Spirit tânăr și viu.

 

 

Advertisements

Leave a comment

Filed under Evenimente, Muzici

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s