Editors la Summer Well. Una din zece-i fabuloasă!

Am tot zis-o în ultimul timp, dar trebuie să mă repet: am devenit din ce în ce mai greu de mulțumit muzical. Să fie vârsta, să fie rodarea, să fie blazarea, nu pot spune ce. Partea bună este că reducând numărul trupelor de mă interesează, fluidizez cumva spațiul muzical de-l poate cuprinde minte mea (întotdeauna am spus că există muzică bună out there cât nu putem noi acoperi). Partea proastă este că nu mai apreciez la justa lor valoare unele muzici ce ar merita apreciate, iar o cântare live trebuie să fie ceva deosebit ca să mă atingă la inimă.

Să luăm de exemplu festivalul Summer Well 2017. Au cântat 10 trupe și eu am rămas doar cu un concert la suflet la final. Am mers acolo propunându-mi să ascult tot și am făcut asta, atâta doar că de mine nu s-a lipit intens decât ultimul act al festivalului. Despre care și vreau să scriu, despre Editors.

Am și eu un trecut cu trupa asta totuși, o relație de circa 10 ani. A fost dragoste la prima ascultare, pe la începuturile mele de hipster muzical, când dansam prin Controlul vechi pe An End Has a Start. Îmi plăcea că era o muzică ușor sumbră, dar foarte vie și-mi mai plăcea vocea solistului, Tom Smith.

Apoi a venit anul 2009 și s-a anunțat un concert undeva într-un amfiteatru din Herăstrău. Nu se putea să lipsesc, deși pe atunci încă eram moderată într-ale live-urilor și abia începeam să sondez terenul în acest sens. Țin minte că mi-am abandonat prietenii și m-am poziționat undeva în față, pe centru, dar nu în primul rând pentru că la vremea aia nu știam ce-i cu primul rând. Și mai țin minte că m-am ridicat de pe scaun la primul acord și am dansat și am aplaudat și am țipat până la final. Iar undeva pe Eat Raw Meat deja era iremediabil pierdută.

Fast forward până în 2016 când s-a anunțat nou concert Editors la Spellground la mare. Ok locul nu era ideal, dar eram nemaipomenit de fericită să-i văd iar, mai ales că între timp lansaseră două albume excelente. Eram gata să renunț chiar pentru prima dată la Summer Well, căruia i-am fost fidelă în toți acești ani, pentru că se nimerea în același timp.

Și apoi s-a mai întâmplat și o întâmplare miraculoasă. Aflându-mă eu la Londra, în martie, la un concert Clint Mansell, l-am zărit în public fix pe Tom Smith. Normal că nu m-am putut abține și, ca orice fan respectabil, mi-am făcut curaj să-l abordez. Io i-am spus cum abia aștept să vină în România, el a zis că speră să ajungă. Io m-am cam pierdut în ochii lui albaștri (mda are și ochi albaștri, e și înalt, e și talentat… un soi de adio arme), el a fost foarte amabil și mi-a ignorat privirea, suspectez, tâmpă. El mi-a întins mâna și s-a prezentat, io am fost complet fermecată, dar totuși am mai avut un dram de rațiune cât să observ că soția lui se cam foia lângă și să-mi iau la revedere cu grație.

Normal că după faza asta, obsesia s-a intensificat și ea, așa că atunci când a venit luna august și cu o săptămână înainte de data decisă, concertul de la noi s-a anulat, am suferit teribil. Dar teribil! Mă rog, noroc că atunci când am aflat vestea tocmai ce-mi văzusem o altă pasiune muzicală live, pe Damien Rice, așa că, într-un fel șocul și drama au fost atenuate.

Așadar, când la Summer Well 2017 s-au pus pe afiș cei de la Editors mi-am anulat orice planuri pentru weekendul prelungit ce se nimerea fix atunci și am zis că voi fi acolo musai. Între timp însă, am avut o vară muzicală destul de plină și intensă. Între Rock Werchter și Depeche Mode, cumva parcă începeam să mă tem că am consumat deja prea multe lucruri bune pentru anul ăsta și nu voi simți așa cum trebuie concertul amânat cu-un an. Iar când în prima seară de Summer Well sonorizarea în față, acolo unde plănuiam să stau la Editors, a fost complet scăpată de sub control, entuziasmul meu s-a dus chiar un nivel mai jos.

Duminică seară deci, orele 23.10, m-am înghesuit prin fluxul de puștime ce pleca de la Glass Animals, m-am salutat cu ceva oameni din generația mea postați și ei strategic în față și m-am oprit undeva la 3 metri de gard, încă traumatizată de basul serii precedente și circumspectă vizavi de cât ar trebui să mă apropii. 23.30 se aprind luminile, intră trupa și se începe. Tom Smith, la fel de minunat precum mi-l aminteam, cu aceeași voce perfectă și aceeași ochi albaștri. Un bas cam tare, dar totuși acceptabil. Și o explozie de confetti. Atât mi-a trebuit ca să știu că o să fie un concert senzațional și că am fost complet stupidă să cred că ar putea fi altfel. Mi-am făcut deci loc până în rândul doi și acolo am rămas gură cască până la final de cât de bine e totul pus la punct.

După confetti pe Cold, la Sugar au fost flăcări. Mi-am amintit de Rammstein și am realizat că un pic de dramă nu strică niciodată și oricât de blazat ai fi tot o să te impresioneze sincronul sunet-lumină-căldură. A mai fost și o cascadă de artificii pe Racing Rats și, gata, practic eram toți cuceriți și nu mai trebuia niciun efect ajutător ca să ne țină în priză până la final. Stăteam acolo fascinată și mă gândeam că nu degeaba oamenii ăștia încheie festivalul, pentru că sunt la un cu totul alt nivel față de toți ceilalți. Nu au cântat mult, nici puțin, dar totul s-a petrecut atât de rapid că, până să mă dezmeticesc, era gata. 13 cântece, plus 4 la bis. Am reascultat Eat Raw Meat și a fost la fel de intens ca prima dată, m-am bucurat de Ocean of Night și A Ton of Love, iar finalul a fost nebunie. Nothing, pe care nici nu speram eu să o ascult a sunat demențial în varianta live, cu un crescendo de intensitate magnific, pe Marching Orders s-a dat sincron din mâini, lucru întotdeauna plăcut fanului de rând, iar  Papillon a încheiat tot show-ul în stil mare cu încă niște flăcări și maxim de frenezie.

Îmi este desul de clar că și Tom Smith și-a avut rolul lui în toată emoția de m-a cuprins. Așa cum s-au suprasolicitat interior minorele din cauza băiatului de la Glass Animals, m-am zăpăcit și eu avându-l fix în fața mea pe omul ăsta. Ok, o bucurie mai moderată, pentru că am o vârstă și-s blazată, dar totuși am o inimă și simt și eu când este cazul. Mai ales când artistul pe lângă că arată superb, mai și cântă magnific și trăiește totul la maximă intensitate. M-am gândit un pic la cât de diferit e omul cu care am apucat eu să vorbesc 5 minute, timid și reținut, de omul de pe scenă, complet dezinhibat și nemaipomenit de intens. Am stat și l-am urmărit vrăjită cum cântă la chitară, la pian, cum se suie pe ce apucă, cum dansează, cu strigă și simte parcă altfel fiecare intonație. Cum e complet contaminat cu muzica de-o cântă și cum i se prelinge transpirația pe frunte și tricoul este din ce în ce mai ud de la cât de mult se agită și arde. N-ai cum să rămâi indiferent la asemenea pasiune.

Nu pot spune mare lucru despre celelalte 9 trupe de la Summer Well 2017. Sigur că au sunat bine toate și am dansat și fredonat și pe alte cântece, dar pentru mine tot festivalul s-a redus la Editors. Care, din punctul meu de vedere, au fost absolut fabuloși. Slavă Domnului că în toată blazarea mea actuală încă mai pot aprecia lucrurile ce trebuie apreciate și încă mai pot bucura la aceeași intensitate de un concert magnific. Io zic că până la urmă e un raport bun totuși, pentru că la cântări, ca și-n viață, una din zece-i fabuloasă!

 

 

Advertisements

Leave a comment

Filed under Evenimente, Muzici

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s